Peste 300 de kilometri sunt între București și Ismail, un oraș aflat peste Dunăre, în Ucraina, unde ajungi doar cu treabă sau pentru explorări precise, cum am făcut și noi. De ce? Pentru că, dacă vrei să ajungi pe această bucățică de pământ, trebuie să treci prin aventura celor trei vămi, cea românească, cea moldovenească și cea ucraineană.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
Vămile, loc de așteptare
Cele câteva sute de kilometri până la Ismail nu par multe, dar să te ferească Sfântu’ să ajungi la Giurgiulești și Reni, unde lipsa de respect a vameșilor moldoveni, mai ales a doamnelor, e de Cartea Recordurilor. În vama Ucrainei, am trecut de un control foarte detaliat, chiar neașteptat, aș spune. Dar e de înțeles, având în vedere situația cu care se confruntă țara lor în Est. Problema Ucrainei nu e lipsa respectului față de cetățeanul călător, cum e la moldoveni, ci sistemul de control prea învechit și cu probleme de funcționare. Fiind la doar câteva zile după ridicarea vizelor de către UE, nu am prea întâlnit așa de mulți ucraineni doritori de vizite spre Europa. Este și logic, pentru că situația financiară a țării este dificilă. Să îți permiți un drum până la Paris sau Berlin îți trebuie ceva finanțe, mai ales că media unui salariu în Ucraina este de 230 de euro, potrivit tradingeconomics.com, însă salariile diferă de la o regiune la alta. De exemplu, în regiunile Cernăuți și Trenopil, salariul mediu este de aproape 160 de euro, iar în regiunea Odesa ajunge la 190 de euro, potrivit world 24-my.info. Nu vreau să mă gândesc la ce nivel e salariul minim pe economie.
Așadar, trecerea prin vămi e grea la propriu și la figurat. Ne-a prins noaptea, ne-am rătăcit, ca apoi să ne regăsim pe niște drumuri nou pavate, în beznă totală și pe o porțiune de șosea înconjurată de lacuri la stânga și la dreapta. Drumurile noi nu mi-au dat senzația că suntem în Ucraina, experiențele din alte zone ale țării m-au învățat că la capitolul infrastructură nu trebuie să am așteptări. Cu toate acestea, în Ucraina, zonele de graniță încep să aibă drumuri noi. Asta e tare bine pentru noi, călătorii de serviciu în sprijinul comunităților românești de aici.
Ismail, istoria unui oraș care în 533 de ani a fost sub 8 state
Orașul Ismail are o istorie ca într-un meci de ping-pong. De la Moldova la 1484, apoi sub otomani vreo 280 de ani, sub Imperiul Rus vreo 4 ani și iar sub Imperiul Otoman, apoi iar la Moldova câțiva ani și sub Principatele Unite, între 1859-1866, apoi sub România încă vreo 12 ani, iar Imperiul Rus, apoi sub Republica Rusă la 1917, după care a trecut la Republica Democratică Moldovenească. Ismailul continuă cu vreo 22 de ani sub Regatul României, 1 an de URSS, încă vreo 3 de Regatul României, încă vreo 47 de ani de URSS, ca după 1991 să revină Ucrainei, de 26 de ani.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
Probabil vă imaginați că e un orășel ca Sulina, însă urbea de pe marginea Dunării se întinde pe o lungime de 13 km, are valențe și clădiri cu influențe imperialiste. Drumuri largi, multe spații verzi, clădiri bine puse la punct, biserici frumos reabilitate, șosele noi, un port la Dunăre în renovare. Faleza din Ismail, zona Dioramei, vechea moschee din Ismail, este un loc de relaxare pentru locuitorii orașului. Într-o zi de miercuri, i-am găsit împânziți pe cearșafuri, la plajă, unii se scăldau în Dunăre, deși pe pancarte scria că este interzis înotul. Orașul are impregnată toată istoria lui în clădiri și pe străzile care au purtat diverse nume în funcție de stăpânirea pe care a avut-o. Din toate calculele mele, Ismailul a stat cel mai mult sub otomani, dar cel mai mult se simte influența rusească sau slavă, nici nu știu cum e mai corect. România se simte și se vede peste drum de Dunăre, țara vecină cu care Ucraina împarte o porțiune din acest fluviu. Se vede bine România, o mare deltă abundentă de vegetație. Păcat e că din România la Ismail nu poți ajunge cu vreo barcă, pentru că între cele două state vecine accesul pe apă este limitat. De ce? Probabil, din lipsa de colaborare a celor care ar trebui să refacă rutele de pe vremuri, rutele de pe mare, între Constanța și Odesa, rutele fluviale pe Dunăre, între Tulcea și Ismail, cel mai mare port al Ucrainei la Dunăre. Semnele sunt pozitive în ultimii ani, însă nu se știe când vom putea ajunge în regiunea Odesa fără să trecem trei granițe.
Ce sunt moldovenii din regiunea Odesa?
Toată înșiruirea de statalități face din Ismail un amestec puternic de influențe, de etnii, cu un rezultat confuz pentru locuitorii de astăzi ai orașului. Propaganda din anii URSS își face efectul și azi. În discuții simple cu etnicii români îți dai seama că ”moldoveneasca” e o limbă ușor de înțeles pentru vizitatorii de la București. În drumul nostru, am întâlnit sate, unde la o întrebare în românește ni s-a răspuns curat în românește, nu în așa-zisa ”limbă moldovenească”. Nu este simplu ca după anii de presiune ai statului ucrainean asupra românilor să îți asumi dintr-o data etnia românească. Acesta este și motivul pentru care la ultimul recensământ, în regiunea Odesa s-au declarat români doar 724 de persoane, iar peste 123.000 – moldoveni. Cred, însă, că și Ucraina a înțeles din exercițiul războiului cu Rusia că trebuie să încurajeze moștenirea culturală și limba etnicilor români și nu trebuie să se teamă de ea, că cele două națiuni au fost parte din jocul și strategia politică a altui stat.
Etnici români din foarte multe sate din regiunea Odesa au umplut cu vârf sala Centrului de Informare al României din Ismail. Prezența domnului ambasador al României la Kiev, Cristian-Leon Țurcanu, a fost o onoare și o încurajare pentru noi și pentru comunitatea din regiune.
Image may be NSFW.
Clik here to view.
Odată cu acest centru, în regiunea Odesa se conturează o apropiere mai mare în comunitatea românească. Centrul de Informare al României de la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail are chiar și un grup de tineret, o asociație nou înființată pentru dezvoltarea relațiilor tinerilor din Ucraina, Republica Moldova și România – ”Asociația Studențească Transfrontalieră Gaudeamus”.
Pașii mici, inițiativele individuale, diplomația independentă și speranța că mai sunt oameni care să se intereseze de soarta acestor români pot fi ingredientele unui rezultat pozitiv la un următor recensământ, când etnicii români ar avea curajul să nu se mai declare ”moldoveni vorbitori de limbă moldovenească”, această invenție pe care statul român nu a combătut-o niciodată prin informări în comunitate.
Cred mult într-o informare mai puternică în regiunea Odesa, o campanie de conștientizare pe care statul român ar putea să o facă în rândul populației românești de acolo. Să se combată ideea de ”limbă și cultură moldovenească”, care, în fond, reprezintă doar invenții prin care se poate menține o confuzie inutilă pentru etnicii vorbitori de limbă română, în dezavantajul ambelor state, român și ucrainean.
În fiecare an, Asociația Convergențe Europene este într-un periplu prin toate aceste regiuni unde găsim români în Ucraina. Am văzut cum erau și cum sunt lucrurile astăzi, cum se fac schimbări pozitive, dar și lucruri care trenează de ani buni în comunități pentru că așa s-au obișnuit. De vechile obiceiuri se scapă greu. Am văzut cum o diplomație activă poate să își atingă scopul în avantajul populațiilor proprii dar și pentru binele statului gazdă. De asemenea, mai văd cum acțiunile noastre rămân mărturie în timp și ne fac să revenim mereu în locurile unde am lăsat ceva în urmă, chiar dacă uneori suntem prea mici, prea puțini și chiar dacă resursele financiare personale au ajuns la limită.
Salba de români din comunitățile istorice merită mai mult, poate oricine să înțeleagă asta dacă ajunge măcar odată printre ei.
Autor: Liliana Simionescu